Boabe de cafea

Eu știu ce sunt!

Nu mai știu care toată lumea mi-a spus că toți adolescenții sunt aiuriți – eu sunt aiurită și nu sunt adolescentă, de asta sunt sigură! Eu sunt un unicorn!

M-am dus la mami și m-am dat intenționat de gol: „Mami, sunt un unicorn.”

Ea s-a uitat la mine calmă, adică în ochii mei, și apoi s-a întors la gătitul ei. „Știam asta.”, face ea linștită.

Mi-a plăcut sentimentul ăsta de acceptare, așa că am încercat cu un cunoscut de pe stradă pe care nu-l mai cunoscusem niciodată. Îi zic senină: „Eu nu sunt adolescentă.”

Sceptic, omul mă întreabă: „Atunci ce ești?” – „Un unicorn”, afirm eu cu mândrie. Observ din prima clipă că ăsta nu mă ia în serios și că doar e intrigat, că nu sunt nici eu proastă! „Și ce culoare ai?”, încearcă el să mă prindă.

„Pe toate! Ce, ești chior?”, mă rățoiesc eu nerăbdătoare. Tipul începe să râdă și se uită la mine ca la un experiment abia ieșit din laborator – ce i s-o fi părând așa ciudat, nu știu, zău!

„ În regulă, explică-te…unicornule!”

„Bine!” ( în sfârșit!). „Să-ți povestesc: uneori pot fi violet – nu-ți dai seama ce vreau sau ce am, nici dacă aduci toată poliția din lume, atât sunt de misterioasă și ascunsă. Mami nu află niciodată ce cadou i-am luat de ziua ei sau notele proaste de la școală. Dacă plâng brusc, habar nu are  de ce; și dacă râd tare-tare…se uită la mine îngrijorată.

Alteori sunt indigo…atât de tristă și atât de pierdută după cățelușul pe care ai mei nu vor să-l cumpere pentru că locuim într-un apartament. Mă mai deprimă enorm copilașii aceia desculți și nepieptănați pe care nu înțeleg de ce nu-i luăm în casă… Sunt zile însă în care sunt de un albastru pur – plutesc peste tot și visez cu ochii deschiși la ceea ce eu cu siguranță voi face la Academia Amazoanelor: eu o să fiu o „amazoană”, fără niciun dubiu. Dar să vezi când încep să-mi construiesc casa de la țară ideală – atunci sunt de un albastru curat-curat. Și starea asta durează de obicei o zi sau două..apoi culoarea se diluează și devine ușor un verde puternic. Perioadele când sunt verde o îngrozesc pe mami: umblu de la un capăt la altul al celor patru camere, găsindu-mi tot felul de activități faine: decupez (cearceafuri), lipesc (desene pe pereți), gătesc (deși habar nu am ce înseamnă bucătărie), țopăi în pat până la epuizare (că doar nu cumpără mami în fiecare zi coverturi noi), trezesc câinii de lângă bloc (cu cartofi sau clești) și o mie de alte chestii super-interesante!!

Sunt și galben: doar atunci când ai mei o pupăcesc pe soră-mea mai mică până la albire De fapt, am început să port culoarea asta atunci când au adus-o de la spital ca pe ceva necesar..nu; nu era necesar!

Știi,tipule..sunt perioade în care sunt portocalie; scuză-mă! Să vorbesc elevat: „orange!” Am și eu momentele mele de melancolie în care, jur, semăn la talent cu marii poeți. Sunt soră cu toți – păi dacă semăn?

În cele din urmă…sunt roșie! Vorbeam cu domnul Curiozitate odată și-l întrebai dacă e adevărat că o să mă omoare sau sunt doar bârfe….pentru că eu vreau să iubesc – sunt curioasă ce e iubirea și atunci nu aș prea dori să mor din asta…Dar zău că vreau să știu pentru că ai mei părinți îmi spun uneori „Te iubesc!”…vezi? Sunt un unicorn complet..cu toate culorile!”

Omul se uită la mine mirat și apoi mă dezamăgește: „Ești doar puțin dusă..”

Îmi schimb culoarea în violet și plec spre casă…se pare că în afară de mami, nimeni nu mă mai crede că sunt în fapt, un copil…care-și trăiește fanteziile, copilăria – culorile!

Previous ArticleNext Article

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *