Travel

De pe la Hașdeu

Vremea era plăcută, pot spune că un pic cam prea cald pentru luna ianuarie, însă nu am de ce să mă plâng. Totul era în regulă, drumul a fost lejer, nu am întâmpinat nicio dificultate în a ajunge în Câmpina, iar acum mai rămânea doar să vizităm minunăția aceasta ce ne aștepta cu porțile deschise, Castelul Iuliei Hașdeu.

Excursia nu a fost întâmplătoare, cu o seară în urmă mama mă chemase la ea în dormitor pentru a urmări o emisiune pe TVR, era ceva legat de această clădire impunătoare, cât și de istoria din spatele ei. Nu pot spune că la prima vedere am rămas fascinat, nu am fost niciodată atras atât de mult de modul în care cei de pe TVR prezintă o anumită emisiune, însă la un moment dat am auzit: „Caragiale a scris un document despre acest castel”. Atenția mi-a fost captată în acel moment, deoarece cu câteva minute înainte citeam câte ceva despre viața lui și am rămas plăcut uimit de complexitatea acesteia și de modul în care el a contribuit la istoria noastră, a românilor.

Așa că, nemaistând la discuții, am ajuns acolo, am intrat pe poartă, iar eu, instinctiv, am dorit să deschid ușa din față, o ușă masivă, bănuiesc că era construită din fier, nu-mi amintesc cu exactitate materialul, pe care sunt scrise cuvintele lui Galileo Galilei: „Et pour si muove”, numai că o doamnă m-a bătut pe umăr și cu scârbă mi-a spus că nu se intră pe acolo și m-a poftit să poftesc pe ușa de lemn. I-am plătit doamnei taxa de vizitare, de fapt ai mei au înmânat banii, parcă erau treizeci și unu de lei, însă nu contează suma, pentru că am venit special pentru a învăța câte puțin legat de familia Hașdeu.

Picturi, multe picturi, multe cărți, un aparat foto, o lunetă, oh, și câte obiecte mai erau pe acolo, însă ce mi-a atras atenția a fost o pictură de-a Iuliei Hașdeu, într-o rochie albă cu auriu, lungă, strânsa puțin de corp, punându-i în evidență bustul adolescentin, cât și culoarea ochilor. O priveam cu admirație, era un model al feminității, cât și al culturii, al superiorității, parcă se detașa din acea pictură și-mi înmâna cartea, eu asta am văzut, nu am văzut doar chipul unei fete moarte în floarea tinereții, la o vârstă încă fraged. Eu am zărit un mesaj, am înțeles că mă îndeamnă spre cultură, spre literatură.

O luăm din centru, de unde statuia lui Iisus Hristos tronează peste întreaga sală, de unde, la alegerea noastră, ne putem îndrepta către orice sală. Sala, poate, de care mulți sunt pasionați, este cea numită de pseudo-ghidul nostru sala spiritismului, astfel încât acea doamnă s-a mulțumit doar să ne arunce câteva cuvinte la început, apoi spunându-ne că dacă dorim ca dumneaei să ne fie ghid trebuie să plătim. Acolo suntem întâmpinați pe partea stângă, imediat cum intrăm de trei scaune, sper să nu mă înșel, sau trei măsuțe, pe care sunt scrise literele numelui Hașdeu. Pe lângă aceste scaune care ne trimiteau cumva la finalul secolului XIX, făcându-mă să-i simt într-un anumit mod prezența ei acolo, se mai găsea și un aparat foto, o lunetă, precum și o serie de cărți, nu foarte multe. Din cele auzite, am înțeles că dl. Bogdan Hașdeu, tatăl Iuliei, a fost pasionat de fotografie. Putem să observăm chiar câteva dintre fotografiile lui prin întreaga clădire a castelului.

Pășind în continuare, mergând încet și admirând picturile din sala care face trimitere la celelate, spunându-i simplu, holul castelului (probabil nu este corect, însă pentru a nu mă mai repeta cu acea construcție mult prea lungă, o voi numi simplu hol, deoarece ea face trecerea către celelalte încăperi ale Castelului Iuliei). Observăm că în jurul nostru este numai cultură, numai artă, lucruri de bun-gust, nimic din sfera cancanului ieftin pe care-l revedem peste tot în jurul nostru, ci doar rafinament. Spre bucuria mea, am zărit și un desen în creion cu Caragiale, stând la masă, probabil lângă nucul la care dl. Hașdeu își ducea întotdeauna invitații pentru a-i prezenta gazdei castelului, el considerându-se pe sine, cât și pe nevastea acestuia, simplii oaspeți în casa fiicei lor. Gazda, din vorbele gardianului care ne-a vorbit cu pasiune despre acest obiectiv turistic, dedicându-și o parte din timpul lui, ne-a spus că acolo, în acel nuc, undeva într-o scorbură se găsea o poza cu Iulia Hașdeu, loc unde dl. Bogdan îi prezenta întotdeauna pe nou-veniți. Din păcate, acel nuc nu mai există acolo. Fiind foarte bătrân, în urma unei vijelii, rădăcina a ieșit din pământ, iar, cred eu, a fost doborât. Mi-aș fi dorit să fi simțit ce a simțit și Caragiale când a zărit fotografia fetei din nuc, însă măcar m-am mulțumit cu priveliștea încântătoare ce-mi încălzea ochii.

Nu am mai stat prea mult, am plecat, am mai schimbat câteva vorbe și l-am admirat pentru ultima dată pe ziua de astăzi, am ieșit pe poartă și m-am gândit la Caragiale și la cum îl simțea el pe Iisus după ce ieșea de acolo. Eu nu l-am simțit, nu i-am admirat statuia, poate doar în treacăt m-am uitat puțin, însă acel tablou m-a impresionat pe deplin. Am plecat acasă cu un gând, eram mai motivat ca niciodată să fac ceva, așa că am decis să scriu.

Previous ArticleNext Article

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *