Boabe de cafea

Superstiție

Te-am visat stând cu spatele la mine. Eu eram în balconul de la etajul trei și admiram mașinile care treceau în viteză pe stradă; totul părea atât de real… se simțea aproape. Apoi te-am văzut pe tine: nu ți-am văzut fața, dar am știut că ești tu după statură și după haine: aceleași de care m-am agățat eu cu o seară înainte. Mergeai încet, nu spre mine, ci plecând de la mine și totuși, eu nu mă îndepărtam de tine: stăteam în continuare în balcon, fără să mișc, privindu-te ca fermecată cum te îndrepți spre nicăieri în lanul de grâu care îți ajungea până la brâu… asta mi s-a părut ciudat: lanul ăla care a luat rapid locul șoselei și al mașinilor. Dispăruse totul: și piața și casele…mai puțin blocul meu cu cinci scări; eu încă eram la etajul al treilea. Încolo… nimic. Nu erau nici păsări, nici nori, nici alți oameni: doar tu și 45 de grade temperatură. Era cald și știu asta pentru că mi-am dat jos hanoracul negru pe care îl purtam: rămăsesem doar în maioul alb și subțire, fără dantelă. Apoi mi-am dat jos și pantalonii prea groși de pijama și am rămas în chiloți – se făcuse cu adevărat cald.

Tu stăteai cu spatele la mine și mergeai: nici nu te apropiai și nici nu te îndepărtai – și am simțit nevoia să alerg spre tine și să te cuprind cu brațele pe la spate ca să-ți spun multe… multe. Așa că m-am urcat cu tălpile pe marginea ferestrelor și am făcut preț de câteva secunde echilibristică: apoi am sărit..

M-a prins pământul moale și lanul galben și m-a uimit că m-a prins în picioare. Cum am atins solul însă, cel care duce spre tine, tu ai început să mergi mai repede, iar distanța a început să se mărească și s-o facă încontinuu. Așa că am început să alerg cu pași mari; mă puteam vedea din toate unghiurile, însă nu m-am întrebat o clipă cum este asta posibil…picioarele mi se dilatau și se mișcau unul în fața altuia și simțeam că progresez, dar înaintarea mea era ca cea de sub apă, atunci când încerci să fugi spre mal la prietenii tăi. Diferența era că apa aici era un aer fierbinte și un val greu de aur din paie. Nici asta nu mi s-a părut bizar, dar ajunsesem cu disperarea până la paroxism pentru că tu te îndepărtai rapid și mă miram cum de poți alerga atât de agil. Și alergai și alergai, tot cu spatele la mine, iar eu îmi doream să fi rămas în blocu de locuințe pentru că îți puteam admira ceafa în voie. Eu plângeam și te strigam pe nume, dar nu știam ce nume strig exact, pentru că sunetele îmi ieșeau deformate din gură și nici nu mai știam cum te cheamă.

Tu ai fugit mai mult, apoi mai repede și te-ai aruncat în gol acolo unde se termina grâul. Nu știu unde ai căzut, pentru că eu am fost lipită brutal de pământ, ca secerată. Am simțit izbitura cu materialul tare și m-am trezit culcată pe podea, în noapte, tremurând de frig. Afară ningea, iar eu eram doar în lenjeria mea intimă albă. Simțeam durerea în abdomen, la cap și la nivelul picioarelor și plângeam isteric fără să mă mișc. afară, noapte fără lună printr-un geam fără perdele.

Mi-am adus aminet de vis și m-am simțit golită; mi-am dat seama că viața tocmai îmi fusese violată: tu stăteai cu spatele, iar eu am știut atunci… că ești mort. Nu la figurat, nu conotativ, ci, literalmente mort – rece.

Ca toți morții; ca toți răposații – Dumnezeu să te ierte!

Previous ArticleNext Article

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *