Filme și Teatru

SIERANEVADA – pentru că cinematografia românească merită

Uși care se deschid şi se închid. Oameni ferecaţi într-un apartament bucureştean, claustraţi în propria lor minte în contextul parastasului unui tată defunct. Oameni… aşa cum sunt oamenii… cu păreri mai mult sau mai puțin autentice, percepând fragmentat ce se află deasupra lor și raportându-se la viață ca la o încercare continuuă de a stăpâni cu demnitate un haos. Pe scurt, autenticitate…

Aceasta este impresia pe care mi-a lăsat-o trailer-ul ultimului film românesc lansat, Sieranevada, găsit într-un articol din L’obs, publicație franceză pe care o citesc cu drag… mai ales când îmi aduce cea mai bună prietenă aminte. Un film pe care francezul de rând l-ar putea considera (din nou) o amenințare în drumul spre competiția de la Cannes și poate chiar și spre visul de la Oscar.

Pe fotografia pe care Cristi Puiu a ales-o pentru afişul filmului său, peste zăpada din fața blocurilor comuniste, unde, ca în alveole sau ca într-un fagure, în apartamente, trăiesc oamenii, scrie mare în alb: Sieranevada. Sieranevada nu înseamnă nimic. Probabil că, citind prezentarea filmului, aș fi văzut mai degrabă legătura cu un nume ca Charlie Hebdo sau Există viață după moarte. Rămâne însă să ne dăm seama, ca public amator, curios și dezinvolt, de ce se joacă realizatorul filmului cu literele… și-apoi, bineînțeles. cum reușește să se joace cu noi.

Ultimul fim românesc pe care l-am văzut este Bacalaureat, în Piața Mare din Sibiu, în prezența regizorului Cristian Mungiu. După vizionare, publicului i-a fost sugerat să adreseze întrebări și mi-am acordat ceva timp s-o formulez pe a mea. Până în momentul când mi-am luat inima în dinți, au existat trei categorii de întrebări: prea puține la obiect, unele prea tehnice și altele care mă făceau să cred că, la finalul zilei, tot ceea ce conta pentru cei prezenți era că există unul mai înțelept în fața noastră pe care să-l rugăm să încerce să ne fie dascăl… în arta de a trăi fiecare pentru el.

De ce se spune că cinematografia românească a atins apogeul? Vreau să spun, nu ar trebui să fie posibil și mai mult decât atât?, am întrebat la final. Evident, răspunsul lui Cristian Mungiu a fost la obiect; o explicație despre evoluția filmului românesc în ultimii 30 de ani și despre cum oamenii au început să-și dea seama că ceea ce ne pune pe noi în valoare este adevărul. Poate că de aceea filmele românești de astăzi încearcă să aibă de toate. Și poate că de asta ultimul film românesc lansat mă face să fiu atât de curioasă…

Hai să le arătăm francezilor, americanilor și celorlalți cum stăpânim noi haosul prin artă! Am să las asta aici.

 

Previous ArticleNext Article

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *